Iertarea este un dar rar și prețios. O calitate pe care o invocăm atunci când sufletul e rănit și ne dorim liniște.
Ni se spune încă din copilărie „fii bun, iartă-l” — poate o spun părinții, poate un învățător, poate o voce timidă din noi. Dar în acele momente nu știm cu adevărat ce înseamnă să ierți. Copilul doar urmează ce i se spune, fără să înțeleagă durerea, trădarea, rana.
Adevărul e că iertarea nu se învață din vorbe. Se trăiește. Se caută.
Iertarea începe abia atunci când viața ne frânge în bucăți și ne lasă în tăcerea întrebărilor fără răspuns.
Unii par să se fi născut cu iertarea în inimă. Au în ei blândețe, acceptare, o pace care nu se clatină.
Dar alții… alții sunt foc și valuri. Trăiesc revolte și răscoliri. Au nevoie să înțeleagă.
Au nevoie să li se răspundă, în șoaptă sau în strigăt:
De ce eu?
De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?
De ce m-a trădat cineva în care credeam cu tot sufletul?
De ce mama mea nu m-a văzut niciodată așa cum eram?
De ce am crescut cu sentimentul că nu sunt suficientă, că nu sunt demnă de iubire?
Și când răspunsurile nu vin, rămânem acolo — blocați în timp, într-un colț nevindecat al inimii.
Zâmbim, muncim, iubim. Viața merge înainte. Dar în adâncul nostru, ceva e prins în trecut.
Iar asta ne urmărește în cele mai intime momente — ne temem să fim văzuți, să fim vulnerabili, să fim întregi.
Iertarea nu e o ușă pe care o deschizi ușor. E un drum pe care îl parcurgi, uneori în lacrimi, alteori în liniște.
Dar când reușim să iertăm, chiar și o parte mică, se face loc. Se face lumină.
Și ne simțim aproape de divin.
Aproape de noi înșine.
Aproape de ceea ce înseamnă, cu adevărat, să fim umani.
– Luminita D